La vânătoare de OZN-uri comuniste în Bulgaria

Acum vreo patru ani, de ziua mea, am primit un album mișto, intitulat SOVIET GHOST, ilustrat cu locuri abandonate din fosta Uniune Sovietică. Pe copertă, din ceață, se ivea un fel de farfurie zburătoare desprinsă dintr-un film vintage, post-apocaliptic, ceva greu de descris în cuvinte, iar prima reacție a fost, evident: „Vreau aici, acum!” Am răsfoit cu atenție tot albumul și am aflat că obiectul dorinței are un nume: Buzludzha. Și o adresă: Bulgaria. Și, după ce am pus în funcțiune google maps-ul, am descoperit că e la doar patru ore distanță de mine.

Așa că, doar câteva zile mai târziu, iată-mă încălecând pe-o șa de Ducatti, în spate, ca pasager, șerpuind pe serpentine, cu niște coordonate clar trasate – de la Veliko Tarnovo spre Stara Zagora, prin oraselul Gabrovo, spre pasul Shipka, iar de acolo, în maxim 10 de kilometri am ajuns la destinație.
Evident, nu-mi imaginam că am dat peste un monument ascuns și că dețin doar eu harta secretă spre acest loc, dar speram să fie destul de pustiu. Pe drum, însă, era plin de mașini care ne depășeau, îndreptându-se țintă spre aceeași destinație.
Dar, de fapt, despre ce vorbim?!

Pe vârful muntelui Buzludzha, un loc important în istoria bulgarilor, la 1.441 metri, se află o ciudățenie de monument inaugurat pe 23 august, 1981, când se voia a fi un simbol al prosperității Partidului Comunist Bulgar. Anii de glorie ai monumentului au fost numărați, iar după căderea comunismului n-a mai fost nimeni dispus să-l mențină în viață, deși au fost investiți o mulțime de bani în construirea lui. Am accesat google-ul și niște cifre: investiția a costat 35 de milioane de dolari și o perioada de muncă de șapte ani la care au lucrat aproximativ 6.000 de persoane. Așadar, impresionant!
Pe dinafară, aceasta clădire construită în dulcele stil brutalist, arată ca un OZN pietrificat, asta dacă nu ținem cont de turnul lateral, de 70 de metri, împodobit cu o stea de sticlă roșie, care strică oarecum echilibrul. Înăuntru se schimbă total piesajul. Vei avea impresia că ești pe platoul de filmare al unui film horror de serie B, în care poți fi atacat în orice secundă de zombie comuniști.


Noi am parcat fix lângă monument, dar, dacă vrei să faci ceva efort fizic, poți să o iei pe jos, de la poalele muntelui până la momunent. În total, maxim 20 de minute. Urci pe o potecă săpată în deal, apoi niște scări și, gata, ajungi la aceasta oroare/minune (în funcție de estetica fiecăruia) lăsată în voia naturii.
Am descălecat șaua, mi-am scos casca, am pregătit aparatul, și am zis să dau mai întâi un ocol pe dinafară. Pereții exteriori sunt împodobiți cu mesaje comuniste gravate în litere masive, majoritatea căzute, dar și cu graffiti-uri recente, mai mult sau mai puțin reușite, alături de mesaje precum “Never forget your past” și cuvântul Communism, rescris cu un logo de Coca-Cola.
Întreb un domn cu ceafa lată, preocupat de o filmare cu o dronă, dacă vorbește engleză. Îl rog să-mi traducă cuvintele gravate în perete și se apuca sa intoneze teatral, într-o engleză ciudată:
“On your feet
Despised Comrades
On your feet you slaves of Labour…
stand up against the enemy!”

Ah, „Internationala”, mă lămurește un alt turist, britanic, după accent, însoțit de o doamnă și doua fetițe.


Le-am multumit, apoi am dat un ocol clădirii și de-abia acum am realizat că nu am vazut incă nicio intrare accesibilă. Mare mi-a fost dezamăgirea când am descoperit că intrarea principală a fost închisă, sudată cu o bară imensă de fier. Oare pentru că monumentul a fost vandalizat de-a lungul anilor de tot felul de personaje, care au pus umărul la statutul de ruină, sau, poate, pentru siguranța noastră?!
Așadar, cum spuneam, până să ajung în interior, am trecut prin ceva emoții. După ce am înconjurat de două ori monumentul, am auzit voci îndepărtate, venind din “burta” lui, așa că mi-a revenit speranța. Undeva, în stânga monumentului, este un fel de spărtura în perete pe unde te poți strecura să-l vizitezi. E un loc destul de îngust, așa că dacă ești mai plinuț, dar dacă ții morțiș să intri în această minune, e bine să începi deja o dietă. Accesul pare mai dificil decât este. Trebuie să te urci pe doi, trei bolovani, puși unul peste altul, apoi să te strecori prin spărtură, să te prinzi cu brațele de o bară din metal și să te tragi cu forța înauntru. Mai e nevoie să preciez că o faci pe propriul risc?

Odată intrată prin gaura iepurelui, m-am simțit ca Alice în Țara… Comunismului, sau ca un copil într-un magazin de jucării vandalizat. Priveliștea era copleșitoare. Deși e căzut în paragină, interiorul îi face și pe cei mai zgmotoși turiști să amuțească, nu doar de uimire, ci și de teama că toată cladirea ar putea să se prăbușească la cea mai mică adiere de vânt. Interiorul are un amfiteatru gigantic, de pe pereții căruia te străfulgeră cu privirea Marx, Lenin și Engels, înghețați în timp în mozaicuri decolorate și ciobite. Cireașa de pe tort (sau mai degrabă lumânarea de pe colivă, în cazul de față), este tavanul, o cupolă uriașă, care are în centru simbolul comunismului, secera și ciocanul. Pe jos, calci pe un covor de cioburi, pietre, tencuială, sârma și lemn, în care te poti răni ușor, daca nu ești prea atent pe unde pășești. Dacă te poziționezi fix în centrul amfiteatrului și sari în cercul de acolo, ai să auzi un ecou ciudat, de parcă întreagă clădire geme ușor. Iar dacă ridici privirea ai să observi cum spărturile din tavanul imens dau șansa luminii naturale să picteze, creând tot felul de nuanțe jucăușe.

Încercam să-mi imaginez cum arată acest interior, iarna, când zapada își face loc printre spărturile din tavan și vântul șuieră prin toate cotloanele.
După ce am explorat vreo două ore interiorul amfiteatrului, și cam orice loc era cât de cât accesibil, am urcat în turnul înalt de 70 de metri, pe niște scări interioare din fier, care ai impresia că nu se mai termină. Efortul a fost răsplătit cu o priveliște spectaculoasă, pentru că tocmai își face intrarea, maiestuos, apusul.
La ieșire nu te aștepta la vreun Exit through the Gift Shop, ci doar la cinci minute de contorsionism. Noi ne întrebam, panicați, dacă nu cumva ni s-au furat căștile moto, care, evident, nu încăpuseră și ele prin nișa îngustă.
Cu siguranță, nu nostalgia pentru epoca comunistă m-a făcut să-mi croiesc drum pâna în Bulgaria, dar sunt convinsă că există mulți turiști curioși, în căutarea unor astfel de ciudățenii arhitecturale. Astfel, mă întreb de ce vecinii bulgari nu se apucă să-l recondiționeze oarecum și să aplice o taxă pe intrare. Sunt sigură că ar atrage destui clienți dornici să viziteze această fabuloasă relicvă a comunismului.

About Oana
Turist & călător în peste 50 de ţări din lume, adică mai puţin de 50% din ceea ce-mi doresc să descopăr. Fac slalom printre amintiri şi–mi aleg cele mai frumoase locuri pe care le-am călcat în picioare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *