Fantomele din Terlingua, Texas

terlingua-oras-fantoma-1

-Do you believe in ghosts?, mă întreabă proaspătul nostru prieten texan,  cules de pe autostradă în ciuda avertizărilor de tipul “Do not pick hitchhickers, prison facility in the area”.

– Not really. Do you? răspund eu, dornică să schimb direcția discuției spre coordonate mai lumești.
– Of course I do. I live in a ghost town.

Jim are 76 de ani și e proprietarul unui bar, dar în același timp e muzician și artist. Și un povestitor talentat pentru că ne-a vorbit cu atâta foc despre Terlingua, orașul unde locuiește, încât ne abatem de la drum să-i facem o vizită.  Nu eu am ales Terlingua, ne spune el, Terlingua m-a ales pe mine, iar când veți ajunge acolo, veți întelege la ce mă refer.
Terlingua are 58 de locuitori, care nu mi-e foarte clar unde se ascund în timpul zilei. E unul dintre cele mai simpatice orașe-fantomă pe care le-am călcat în picioare prin road-trip ul american, și am călcat câteva, credeți-mă.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Plasat convenabil, în drumul spre Parcul National Big Bend, lângă Rio Grande, la o aruncătură de băț de Mexic, într-o zonă deșertică unde soarele e necruțător, Terlingua e genul de loc care satisface cerințele celor mai pretențioși căutatori de ciudățenii. Orașul e dotat cu toate accesoriile necesare: cimitir, biserică, loc de joacă pentru copii, galerii de artă, un fel de școală, o închisoare minusculă și un teatru – Starlight Theatre, transformat în restaurant. Toate semi-părăsite.

terlingua-oras-fantoma-3
Terlingua a fost cândva un oraș de mineri, populat în vremurile sale de glorie de 2000 de suflete. Asta s-a întâmplat prin 1880, când în regiune a fost descoperit cinabru, una dintre sursele principale de obținere a mercurului și s-au pus bazele unei comunități de mineri.
Prin anii ’40 , mercurul s-a epuizat, iar orașul a fost abandonat și lăsat în paragină. A fost repopulat prin anii ’70 când a devenit nucleul cultural al unei comunități de artiști, muzicieni exenctrici, bețivi, veterani de război, suflete pierdute în căutarea unui nou început sau liber-cugetatori. Marginalizați care au renunțat la Visul American și si-au găsit locul printre clădiri decrepite care se pot prăbuși în orice moment, mine abandonate în carcase ruginite pe care cresc buruieni, inconjurați de tone de praf. Fiecare cu câte o poveste, probabil fascinantă.

terlingua-oras-fantoma-2
Printre ei, proaspătul nostru prieten care ne ghidează spre barul pe care îl deține. Doua-trei mese acoperite cu o rogojină și o rulotă unde o doamnă ne prepară cea mai bună limonadă băută vreodată. Mă întreb și acum ce-o fi pus în ea.  Jim ne arată, mândru, o poză cu Wim Wenders, care a filmat aici câteva scene din “Paris, Texas”. Două limonade și o bere de ghimbir mai târziu ne luăm rămas bun de la prietenul nostru și  plecăm să explorăm regiunea. Trecem pe lângă câteva case ciudate care nu-mi dau seama dacă sunt sau nu locuite.

DSC09507-1024x576

Obloanele trase, unele geamuri sunt bătute în cuie, dar pe prispa casei sunt niște fotolii curate care te îmbie la relaxare. Ocolesc casa să vad dacă există totuși vreo intrare. În spate, un fel de pentagramă imensă confecționată din spini mă face să măresc pasul.
Am ajuns în toiul zilei când soarele a alungat toți locuitori în interioare? Siesta time? S-a mișcat o draperie la etajul 1 sau se reflectă soarele în geam?

DSC09494-1024x576
Următorul “obiectiv turistic”: biserica, și ea, aparent părăsită. Ușa se deschide cu un scârțăit. Înăuntru, liniște și pace. Chiar lânga biserică, un loc de joacă cu un togoban ruginit și un leagăn care de-abia se mai ține în lanțuri. Rafale de poze și mă îndrept spre cimitirul unde își odihnesc oasele foștii mineri și familiile lor. Aici, numărul celor morți îl depășește bine pe cel al viilor. Peisajul compus din cruci simple, din lemnul cărora timpul a mușcat cu poftă și câteva flori din plastic decolorate de soare și vânt e oarecum liniștitor.

DSC09556-1024x576

DSC09601-1024x576

Senzația că mă aflu pe un imens platou de filmare unde se toarnă o producție horror începe să se estompeze ușor atunci când mă apropi de centrul orașului, unde se află vedeta regiunii:  Starlight Theatre, transformat în restaurant. În fața teatrului, carcasa unei mașini ruginte pe care o pozez din toate pozițiile. Lângă, un mini-market și magazin de suveniruri care pare mai degrabă un cabinet de curiozități. Poze vechi, decorații de război, statuete cu cowboy și vederi cu parcul Big Bend, care a servit drept fundal pentru o mulțime de filme western. Pereții sunt tapetați cu niște afișe din care aflu că peste o saptămână se va organiza un concurs de gătit chili.
În afară magazinului de suveniruri, în Terlingua mai sunt patru baruri, vreo șase galerii de artă și un cabinet de tarot. Când zic galerie, mă refer la o cameră sau o curte, iar artiști sunt genul ăla de oameni care construiesc cu lucruri găsite prin gunoaie. E plina America de ei.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Semnalul mobilului se pierde undeva pe drum sau refuză să ajungă până în Terlingua, televizoare nu cred că există, iar cel mai apropiat McDonalds se află la vreo 150 de kilometri.
În continuare, nici picior de om, turist sau localnic. Cu ceilalți rezidenți ai orașului nu-mi doresc să mă întâlnesc. Vorbesc de scorpioni, tarantule și tot felul de șerpi veninoși a căror prezență e semnalizată prin pancarte decolorate.
Verific meniul afișat in fața teatrului-restautant, momentan închis, pe care se află o mulțime de chestii apetisante. Trec pe la prietenul nostru și îi promit că ne vedem la cina, la Teatrul Starlight.
Ne-am cazat într-un motel dubios, la 20 de kilometri de Terlingua, pentru că singura pensiune din oraș era închisă pentru renovare, urmând să devină funcțională in timpul concursului de chili. Mai aveam ca opțiune de cazare niște rulote, dar cum știam că noaptea în deșert se face frig, am ales motelul de care vă spuneam.

DSC09492-1024x576
Am revenit 4 ore mai târziu și ne-am îndreptat spre cea mai luminată regiune a “orașului”, unde se află și teatrul-restaurant. Am deschis ușa și m-a izbit o lumină puternică. Restaurantul era PLIN de oameni, de-abia am depistat o masă, undeva într-un colț. Majoritatea oaspeților, suspect de eleganți, femei cu perle în jurul gâtului (jur!) păreau că se cunosc toți între ei de o veșnicie. Zarvă, distracție, fum și o scenă unde se testau niște instrumente muzicale.
– You are not from around here, right?  întreabă chelnerița cu accent profund texan, și ne oferă meniul, foarte variat de altfel.
Noi încă ne uitam siderați în jur, toți cu aceleași dileme nerostite: Cine sunt toți oamenii aceștia? De unde au apărut și încotro vor urma să dispară la noapte?
Pe scenă, începe concertul. Country-music, care ne reamintește că suntem în Texas. Câtiva se ridică și schițează niște pași de line-dancing. La chitară, prietenul nostru, Jim, care zbiară în microfon: “The next song is dedicated to my friends from Romania!”
Toate persoanele din încăpere se întorc către noi, ne zâmbesc, unii ridică paharele – adică toate aceste fantome prietenoase pe care nici acum nu mi-e foarte clar daca le-am întâlnit sau nu.

După cină, se întunecase de tot, iar orașul era cufundat in beznă. Ne-am rătacit de vreo trei ori încercând să găsim drumul principal către autostradă. Cumva ajungem mereu înapoi de unde am pornit, exact ca într-un film horror prost. Era ca și cum Terlingua tot încerca să ne oprească să plecăm.

articol publicat pe art7.fm

citește și Orase fantoma din America

About Oana

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *